Una dintre dimineţile de sfârşit de noiembrie m-a prins citind o carte pe care urma s-o prezint la Târgul Gaudeamus. Trecuse puţin de ora 7 şi se lumina de ziuă. La un moment dat îmi ridic ochii din pagină, privesc pe fereastră şi prind această scenă uluitoare: cerul cenuşiu, inform, tern, se colorează în viteză şi pe el capătă trup, ca ieşiţi din adâncul valurilor, câţiva nori rotofei, de un roz-pastel, până atunci invizibili. Aminteau de picturile cu putti din Renaştere şi Baroc, care tocmai în asemenea momente cereşti trebuie că-şi aveau originea. Era ca şi cum un program cosmic de prelucrare a imaginii, un photoshop divin, mutase cursorul culorii spre polul roz. Imediat apoi, mânuitorul nevăzut s-a răzgândit însă, rozul a dispărut şi un albastru banal i-a luat locul. La rândul lor, norii au devenit comuni şi albicioşi, iar obrajii lor angelici şi-au pierdut rotunjimea şi buclele. Nu se mai vedeau detalii. Miracolul nu durase, cu totul, mai mult de 6-7 secunde.
Trecând prin Cişmigiu am prins o altă scenă de necrezut: o frunză lată şi grea de arţar s-a desprins din copac şi s-a lipit de faţa unui trecător cu care tocmai mă intersectam. Un singur moment omul a fost un tablou suprarealist, Magritte: bărbat cu faţă de frunză arămie, stelată, şi cu pălărie pe cap. Apoi frunza a căzut şi trecătorul a ieşit din raza privirii mele. Am regretat un pic că n-am avut timp să scot aparatul de fotografiat, dar, la urma urmei, valoarea unor asemenea scene sporeşte nemăsurat dacă rămân în efemer, în unic şi nerepetabil. Trecătorul cu care m-am întâlnit a rămas trecător. Clipa oprită, reproductibilă tehnic la infinit, îşi pierde bună parte din farmec, la fel cum revelaţiile povestite de mai multe ori îşi pierd puterea. Un fotograf adevărat are, cred, înainte de a se apuca de fotografie "profesionistă", un mare capital de fotografii mentale, de opriri ale clipei cu privirea, de clicuri ale ochilor.
La urma urmei ce înseamnă fotograf profesionist? Nu neapărat un ins care umblă cu un aparat mare de gât, se agită, se canoneşte, pândeşte, stă ciucit sau se suie în copaci ca să aibă o perspectivă originală, nu un slujbaş la o mare revistă care, fără să ştie prea multe despre un eveniment şi oamenii lui, caută şi împuşcă vedeta (cum bine defineşte limba engleză actul fotografierii). Nu neapărat un ins care trage la ţintă cu aparatul, aşa cum alţii trag cu pistolul şi nimereşte adesea pe-alături. Pentru mine un profesionist al fotografiei este un ins care şi-a educat ani de zile ochiul şi ştie când să apese pe declanşator. Un ins care a privit cu atenţie de ucenic sute de poze ale marilor artişti sau pe ale unor meseriaşi întâmplători. Un ins care se ruşinează de pozele nereuşite ca un pictor de un tablou prost sau ca un scriitor de roman ratat şi le aruncă la coş şi, nu în ultimul rând, un om cu un cod moral. Pentru că aparatul de fotografiat poate deveni, asemenea armelor, un instrument al puterii. Mai ales atunci când fotografiezi oameni.
N-am prea îndrăznit, atunci când am fotografiat, să fac multe portrete şi nici n-am fost mulţumită de cele făcute. Am mereu în minte imaginile artiştilor din preajma lui 1900, pe vremea când fotografia se îngemăna cu pânza pictorului şi când portretul era menit să împiedice dispariţia totală în neant a omului. Era, pe-atunci, o luptă "pe viaţă şi pe moarte" în orice artă, iar fotografia era şi ea de partea vieţii. Fotografii îşi aranjau îndelung tabloul uman înainte de a declanşa, îl studiau din toate unghiurile. O făceau cu artă şi cu dragoste, iar unele portrete de Nadar, la fel ca tablourile fotografice ale lui Man Ray, de mai târziu, sunt bijuterii ale genului neatinse până azi. La fel ca în orice altă artă sau chiar meserie, talentul singur nu ajunge; perseverenţa, întâlnirea cu eşecul şi capacitatea de a-l depăşi, graniţa primejdioasă dintre cunoaşterea regulii şi încălcarea ei, bucuria şi, mai ales, nevoia interioară de a face tot mai bine un lucru dau măsura profesionistului. Azi, în era fotografiei digitale aflate la îndemâna oricui, dacă e tăiat cu totul firul care leagă fotografia de strămoşul ei din ramă, de privirea educată în muzee, pozele rămân simplă maculatură, chiar gunoi estetic. Fotografiile de petrecere, cele din timpul unor banchete, cele de nuntă sunt o calamitate. Distrug nu numai estetica umană, dar chiar specificul omului.
Clipitul pe care nu-l putem surprinde niciodată oprit pe pleoapele lipite, devine, într-o fotografie nereuşită, o secvenţă penibilă: un om treaz, mâncând, să zicem, cu ochii închişi. Vorbitul, pe care nu-l vezi niciodată cu buzele încremenite în emisia pe care o cere o vocală sau o consoană devine, lipsit de căldura vocii şi de greutatea cuvântului, o simplă imagine caraghioasă. Se invocă "naturaleţea" momentului surprins, dar ceea ce izbeşte în asemenea imagini este nenaturalul. Unele curente moderniste din artele plastice (futurismul, cubismul) au încercat să depăşească tocmai această încremenire şi parţialitate nefirească. Dacă într-un tablou tradiţional încremenirea e compensată de munca îndelungată a artistului, care pune în clipa suprinsă toată mişcarea lui sufletească, astfel încât staticul are dinamism, dacă el surprinde "aura", dacă urâtul devine oricând estetic, în fotografia care nu necesită cel mai mic efort sau cea mai mică investiţie sufletească, nimic nu compensează deformarea, iar frumosul devine adesea inestetic.
Ca să-ţi iasă, de pildă, portrete de scriitori la un Târg de carte trebuie să fi frecventat o viaţă întreagă scriitorii, să-i cunoşti şi să-i iubeşti, cum e cazul dlui Ion Cucu. În remarcabilele lui portrete se vede imediat cât e de aproape de lumea cărţii, pe cine admiră şi îndrăgeşte sau pe cine fotografiază, foarte rar de altfel, doar din obligaţie. Orice fotografie spune la fel de mult despre cel care apasă pe declanşator ca despre cel pozat, la fel cum un jurnal spune mai multe despre cel care-l scrie decât despre personajele lui. Omul invizibil, dindărătul imaginii, e, oricât s-ar ascunde, cea mai puternică prezenţă dintr-o poză.
"Oricine se teme să fie prins în fotografie dă dovadă de cel mai elementar bun-simţ", scrie Michel Tournier în Regele arinilor (Le Roi des aulnes, trad. Bogdana Savu Neuville). Triburile primitive aveau tot dreptul să-i considere vrăjitori pe cei care le furau imaginea, şi să se teamă de ei. Iar dacă armele de foc, cum am citit în romane, trebuie curăţate periodic, verificate, unse şi ţinute fără gloanţe, ca să nu se declanşeze din greşeală, fotograful are şi el nişte reguli profesionale şi un cod moral fără de care se autoexclude din breaslă.
Am văzut poze luate din unghiuri voit deformatoare pentru a-l ridiculiza pe cel fotografiat. Se invocă uneori, drept justificare, analogia cu caricatura. Nimic mai fals. În caricatură există convenţia acceptată a deformării şi a râsului, în fotografie dimpotrivă, există mitul mimesisului, al copierii perfecte, al pretinsei identităţi. Am văzut o succesiune de imagini ale unui scriitor - unul dintre cei mai curaţi oameni pe care-i ştiu - care-l transformau într-un bufon, într-un personaj de comedie. Pentru mine autorul montajului (care l-a mai şi pus în circulaţie) este descalificat nu numai ca fotograf, dar şi ca om: şi-a murdărit arta.
Într-o zi am vorbit despre aceste lucruri cu Monica Lovinescu. Avea o pudoare şi o decenţă pe care nu trebuia să fii prea fin psiholog ca să le percepi. Şi o feminitate interbelică, o delicată cochetărie feminină, care voia să iasă bine în poze. Mi-a spus încă de la prima noastră întâlnire temerile ei de a fi fotografiată oricând şi oriunde: "Dacă tocmai atunci mi-am pierdut un nasture fără să ştiu şi rămân pe veci cu imaginea asta, a rochiei cu un nasture lipsă?" I s-a întâmplat cu mult mai rău: a fost fotografiată zăcând în patul de spital, cu perfuzii, cu trăsăturile chinuite, cu un chip care nu mai era al ei. Mă întreb de câtă insensibilitate, de cât tupeu ai nevoie ca să-ţi scoţi aparatul de fotografiat în faţa unui om cu perfuzii, la spital, şi să apeşi de câteva ori pe declanşator. Ce i-o fi spus fotografa: "Monica, zâmbiţi că vreau să vă pozez înainte de a muri!" Iar figura din poză a ieşit speriată, o persoană care nu înţelege ce i se-ntâmplă. Ce inimă poţi avea ca, după ce faci asta, să dai la publicare o carte unde toate pozele, începând cu cea de pe copertă şi terminând cu cele cu perfuzii sunt poze de om bolnav, zăcând, poze care surpă imaginea pe care fiecare şi-o doreşte păstrată despre sine, la care fiecare are dreptul? Mărturisesc că oricât de înclinată aş fi să găsesc circumstanţe atenuante unui gest urât, de data aceasta n-am reuşit.
Am auzit nu demult un om foarte înaintat în vârstă (persoană publică) temându-se de posibila intruziune a fotografilor şi a televiziunilor în clipa finală. L-am privit cu strângere de inimă: sunt toate şansele ca frica să-i fie întemeiată. Ar trebui dată o lege care să interzică intrarea la un muribund cu aparatul de fotografiat. Deşi, dacă legea morală din noi, nescrisă, nu funcţionează, cele scrise sunt zadarnice. Iar aparatele de fotografiat, ca orice instrumente ale progresului, au şi o faţă extrem de întunecată.
articol semnat Ioana Pârvulescu
No comments:
Post a Comment